Logo Logo
Din dragoste pentru pantofi: prima amintire
  • 8. 5. 2018
  • Din dragoste pentru pantofi: prima amintire

Pentru azi vreau să abordez o temă care sunt sigură că o să vă încânte, şi anume: pantofii cu toc. 

Cred că ştiţi deja că sunt o înnebunită după pantofii cu toc şi că rareori m-aţi văzut purtând în ţinutele mele pantofi fără toc sau balerini. Pentru mine tocurile sunt şi vor fi mereu simbolul feminităţii şi al eleganţei. Tocmai de aceea m-am gândit să vă povestesc astăzi cum a luat naştere această pasiune a mea şi care este primea mea amintire.

Am să încep cu începutul, bineînţeles. Atât mama mea, cât şi bunica mea au purtat mereu tocuri. În afară de papucii de casă şi maxim o pereche de tenişi din pânză cu care obişnuia să conducă nu a existat nimic altceva cu talpă joasă în garderoba mamei mele şi nici în cea a bunicii. Tocurile erau la ordinea zilei. Aşa că, inevitabil, în mintea mea s-a înfiripat ideea că femeia trebuie să poarte tocuri. 

Încă de mică îmi doream să dau iama în încălţările mamei mele, numai că mi-ar fi fost imposibil să merg în ele dată fiind diferenţa mare de numere în acea perioadă. Ţin minte şi acum o frumoasă pereche de pantofi roşii de tip peep toe cu decupaje în laterale pe care mama mea o cumpărase înainte de a rămâne însărcinată cu mine şi pe care nu a mai reuşit să o poarte modificându-i-se piciorul după sarcină. Era frumos păstrată în cutia ei, iar eu mereu mă uitam la ei şi tare rău îmi părea că nu îi puteam încălţa. Cred că mereu îmi vor rămâne în minte! 

Însă, primul meu contact cu o pereche de pantofi cu toc a avut loc undeva în jurul vârstei de 8-9 ani. Scotoceam ca orice copil prin şifonierul mamei şi am descoperit undeva puse bine o pereche de sandale cu toc subţire. Erau sandalele de mireasă ale mamei mele. Nu am să le uit niciodată, erau o pereche de sandale albe cu o fundă în două culori, alb şi roz deschis, cu barete subţiri care se înfăşurau în jurul gleznei şi cu toc subţire, foarte înalt. Încă din prima clipă am ştiut că pot să le încalţ pentru că baretele subţiri mi-ar fi ţinut piciorul în sandală. Imediat le-am încălţat şi m-am dus în oglindă. Îmi amintesc şi acum ce sentiment incredibil am avut când am privit totul în jurul meu de la înălţime. A fost fascinant! Evident că am defilat cu ele prin casă cât am putut de mult şi am continuat să le încalţ prin casă de nenumărate ori, fiind practic singura pereche de pantofi cu toc în care puteam să merg cât de cât. Şi a mai durat ceva până ce am avut prima mea pereche de pantofi cu toc, undeva în jurul vârstei de 14 ani. Aceeia au fost o pereche de pantofi roşii de tip stiletto cu toc mediu şi baretă undeva la jumătatea labei piciorului pentru o susţinere mai bună. 

Sunt sigură că sandalele de mireasă ale mamei mi-au influenţat şi afinitatea mea către pantofii cu toc cât mai înalt şi către modele cât mai deosebite.

Iar de când am avut prima mea pereche de pantofi cu toc sunt şi vara şi iarna pe tocuri, cu cât mai înalte, cu atât mai bine! 

Sunt curioasă când a avut loc prima voastră experienţă?